Latinitate

Când ideea de latinitate a început să se concretizeze, în a doua jumătate a secolului XIX, prin intersectarea unor viziuni poetice, a unor utopii politice şi a unor curente filozofice, s-a pus problema definirii ei. Dacă s-a renunţat curând la ideea unei „rase” latine, s-a accentuat în schimb sentimentul apartenenţei la o aceeaşi familie, al cărei specific nu se bazează nici pe legături de sânge, nici pe rădăcini înfipte într-un anumit teritoriu, ci pe referinţa la o limbă originară, latina, care este eroul eponim şi fondator al Latinităţii. Toţi membrii acestei familii ştiu sau simt că frontierele dintre limbile lor sunt transparente, că pot fi trecute în orice moment, spontan şi fără formalităţi. Latina este o limbă care vorbeşte despre om. Fără îndoială, nu s-a vorbit niciodată despre om înaintea creştinismului cu atâta grandoare şi simplitate, cu atâta măsură şi înţelepciune ca în textele care merg de la Cicero la Seneca. Acest limbaj a fost fondatorul umanismului Renaşterii, ai cărei moştenitori suntem. Latina este şi o limbă care vorbeşte despre Societate. Este limba care a exprimat Dreptul şi a dat acestuia forţa legilor sale înscrise în bronz. Haosului pulsiunilor, contradicţiilor, intereselor şi exceselor personale, el îi opune rigoarea şi echitatea codurilor sale, care se aplică situaţiilor şi momentelor celor mai diferite. Fără el nu s-ar fi putut niciodată transforma în cetăţeni locuitorii unui imperiu imens şi pestriţ.

Omul, Dreptul, Cunoaşterea: aceasta este comoara pe care limba latină a lăsat-o Latinităţii, însă a însoţit-o cu o pecete de neşters, care a făcut-o evidentă şi accesibilă tuturor oamenilor: Frumuseţea, cântată de poeţi şi de arhitecţi; măsură şi proporţie; simetrie şi armonie; echilibru şi claritate – cuvintele înseşi exprimă reguli care guvernează organizarea şi funcţionarea universului.