L’espanyol
Spaniola este limba neolatină cea mai răspândită în lume: 380 de milioane de hispanofoni sunt risipiţi pe patru continente. Nu este numai principala limbă a Spaniei, pământ care i-a dat numele, ci şi mijlocul de exprimare privilegiat al celor mai multe ţări din America, continent pe care este concentrat cel mai mare număr de vorbitori ai ei. Spaniola este de asemenea prezentă în Africa şi în Asia, unde, din nefericire, tinde spre dispariţie. În Statele Unite, spaniola este a doua limbă ca difuziune, fiind utilizată, în anumite zone, chiar mai mult decât engleza. O variantă specială, arhaică, iudeo-spaniolă (sefarda), supravieţuieşte încă în unele comunităţi evreieşti dispersate pe conturul Mediteranei.
Originară din vechiul regat al Castiliei, spaniola este cunoscută şi sub numele de castiliană. Cele două denumiri sunt echivalente, chiar dacă termenul castiliană se aplică mai ales variantei vorbite în Castilia.
Se poate stabili un anumit paralelism între destinul latinei şi acela al spaniolei, în măsura în care latina a înflorit iniţial într-o regiune limitată din peninsula italică, înainte de a deveni principala limbă a celui mai mare imperiu al antichităţii. Parcursul istoric al spaniolei, de la origini până la extensiunea ei actuală, care face din ea una din cele cinci limbi cele mai importante din lume, este similară. Provenită din dialectul neolatin vorbit într-un mic comitat dependent de regatul León, spaniola a fost considerată la început de către curtenii leonezi o limba barbară. Situat la graniţa defensivă cu regatul musulman, comitatul Castiliei îşi dobândeşte încetul cu încetul independenţa faţă de regatul leonez, ajungând chiar să-l înglobeze şi să conducă războaiele regatelor creştine din peninsulă contra maurilor. Nici nu se încheiase bine Reconquista şi Castilia îşi va întinde influenţa dincolo de ocean, până la tărâmurile necunoscute până atunci ale Americii.
După ce-i învinseseră pe cartaginezi, stabiliţi din secolul al VII-lea înainte de Hristos în Sudul Peninsulei Iberice, romanii şi-au desăvârşit cucerirea în secolul al III-lea după Hristos. Localnicii nu au rezistat contactului cu cultura mai dezvoltată a cuceritorilor: preluând modul de viaţă, obiceiurile şi limba acestora, s-au romanizat complet. Populaţiile din Sud au fost asimilate rapid, cele din Nord opunând o rezistenţă mai mare: dintre limbile vorbite de populaţiile prelatine, numai basca se menţine până astăzi. Celelalte au dispărut, nelăsând decât câteva urme în vocabularul şi în numele de locuri actuale. De la iberi - populaţie ne-indo-europeană, ca şi bascii - au rămas inscripţii foarte vechi, care nu au putut fi descifrate, dar care atestă existenţa a peste o mie de cuvinte.
În secolul al III-lea după Hristos, invaziile germanice în Occident se generalizează, desăvârşind, în secolul al V-lea, procesul de descompunere internă care declanşează căderea imperiului roman. Toate comunicaţiile cu Roma se întrerup, provinciile rămân izolate, rupte de influenţa fostelor centre culturale. Aceşti factori de diferenţiere, inevitabili pe un teritoriu atât de vast, duc la fragmentarea latinei şi la consolidarea variantelor populare.
Goţii învaţă însă treptat dialectele latine ale populaţiilor cu care vin în contact. Convertirea la creştinism a regelui Recaredo în anul 589 duce la fuziunea dintre cuceritori şi localnici şi la romanizarea completă a celor dintâi. Goţii introduc în latina populară mai ales elemente lexicale, dintre care multe există şi astăzi, în timp ce sintaxa şi morfologia rămân cele ale numeroaselor variante ale limbii latine. Începând din această perioadă, limba se îndepărtează de latina clasică şi evoluează diferit în funcţie de regiune. Iau naştere dialecte diferenţiate. gallego-portuhez, asturo-leonez, navaro-aragonez, catalan şi castilian, ultimul în zona romanizată cel mai târziu. Aceste dialecte vor avea o soartă diferită în cursul secolelor următoare.
La începutul secolului al VII-lea, arabii invadează în mai puţin de şapte ani cea mai mare parte a peninsulei, cu excepţia unei mici regiuni din Nord şi, până în secolul al X-lea, araba va fi singura limbă a culturii şi a administraţiei. Totuşi, locuitorii creştini ai zonelor ocupate continuă, în raporturile cotidiene, să utilizeze dialectele lor romanice, care prezintă elemente arabe şi forme arhaizante. Aceste dialecte sunt numite mozarabe, ca şi vorbitorii lor. Cele mai vechi exemple de fraze complete din peninsulă sunt aşa-numitele jarchas: scrise în alfabet arab sau ebraic, aceste poezii lirice din secolele al XI-lea şi al XII-lea dezvăluie de fapt, dacă sunt transcrise, o limbă arabo-andaluză, romanică mozarabă.
Castilia având iniţiativa politică şi militară a Recuceririi peninsulei, pe măsura înaintării ei dinspre nord înspre sud, castiliana se impune nu numai în faţa dialectelor mozarabe, ci şi în faţa celor vorbite în cea mai mare parte a regatelor creştine. Unele dintre acestea dispar aproape complet. Castiliana se îmbogăţeşte cu aporturile graiurilor locale peste care se suprapune şi numeroase elemente arabe sunt integrate astfel în limbă.
Numai catalana şi gallego-portugheza rezistă presiunii castilienei. Catalana reuşeşte să se impună şi să se extindă teritorial, ajungând sa domine toata extremitatea meridionala a coastei levantine şi insulele Baleare - unde se vorbeşte şi astăzi, cu variante regionale. Gallego-portugheza se împarte în două varietăţi: una rămâne limitată la Galicia, riscând chiar să dispară, în timp ce cealaltă devine limba regatului Portugaliei, intemeiat în 1139. Devenită limba portugheză, vechea gallego-portugheză îşi va continua înaintarea spre sud şi se va răspândi apoi în Asia, în America şi în Africa.
Creşterea puterii politice şi militare a Castiliei permite apariţia în castiliană a unor producţii literare populare transmise pe cale orală sub forma cântecului de gestă şi recitate în tot regatul. Acest fenomen va reuşi sa confere o unitate lingvistică reală fostului conglomerat de elemente dialectale. Între 1252 şi 1284, în timpul domniei regelui Alfons al X-lea cel Înţelept, castiliana îşi confirmă vocaţia de limbă savantă. Utilizată anterior numai pentru comunicarea curentă şi pentru literatura orală, castiliana devine limba în care sunt redactate de atunci înainte primele texte ştiinţifice şi literare, în special pe baza uzului în vigoare la Burgos, nuanţat cu elemente din Toledo şi León. Castiliana devine limba poeziei epice, în timp ce gallego-portugheza rămâne limba poeziei lirice.
Fixarea castilienei are drept urmare purificarea ei, precum şi o sporire importantă a vocabularului. În 1492, an care marchează sfârşitul dominaţiei arabe în peninsulă şi descoperirea Lumii Noi, Antonio de Nebrija le prezintă Regilor Catolici Gramatica sa. Pentru prima dată în istoria latinităţii, o limbă provenită din latină face obiectul unui studiu. Puţin mai târziu, în 1499, Tragicomedia lui Calisto şi a Melibeei va revela ca această limbă, care începe să fie numită spaniola, poate fi vehiculul unei mari literaturi. Secolul al XVII-lea o va şi demonstra: este secolul lui Don Quijote.
În secolul al XVI-lea, puterea spaniolă atinge apogeul şi cuprinde nu numai teritoriile din Lumea Noua, ci şi o mare parte din Europa. Însoţind numeroasele contacte între popoare diferite, se produc schimburi lingvistice foarte intense. Castiliana este învăţată în mediile distinse din Europa, iar operele autorilor spanioli sunt jucate cu succes la curţile regale. Hispanisme pătrund în celelalte limbi neolatine şi, invers, acestea influenţează spaniola. Noua realitate care este America determină de asemenea integrarea în limba spaniolă a unui număr considerabil de cuvinte şi de construcţii.
În cursul acestui secol se produc numeroase schimbări în pronunţare, care îndepărtează spaniola actuală de vechea castiliană. Acest fenomen atinge apogeul în secolul al XVII-lea şi explică divergenţele care există astăzi între această limbă şi celelalte limbi neolatine. Este cazul pronunţiei spaniole a literei j, jota, şi al absentei unei deosebiri între v şi b.
Specialiştii duc o amplă dezbatere cu privire la cauzele deosebirilor fonetice existente între spaniola vorbită în Spania - care nu este de altfel aceeaşi în toată peninsula - şi cea vorbită în America. Una din explicaţiile propuse este că, paralel cu marile transformări fonetice, Spania lansează în asediul asupra Lumii Noi corăbii cu marinari şi soldaţi originari din diferite regiuni ale Spaniei. Controversa nu s-a încheiat însă.
Spaniola dobândeşte actele sale de nobleţe o dată cu crearea, în 1713, a Real Academia de la Lengua, care publică începând din 1726 Diccionario de autoridades, apoi, în 1771, prima ediţie a Gramaticii, revăzută în permanenţă şi care rămâne o lucrare de referinţă. Astfel, în ciuda particularităţilor regionale, unitatea limbii spaniole se menţine. Timp de peste cinci secole, bogăţia şi flexibilitatea ei au fost şi sunt încă mijlocul de expresie privilegiat pentru popoarele de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. Elaborarea unor politici lingvistice concertate între ţările hispanofone şi mijloacele moderne de difuzare şi de comunicare, care reduc deosebirile fonetice, sintactice şi lexicale, au permis păstrarea integrităţii limbii spaniole.