El romanès

Româna ocupă extremitatea orientală a domeniului lingvistic romanic. Este vorbită ca limbă oficială şi majoritară în România şi Republica Moldova de cca 28 milioane de persoane, dintre care peste 24 de milioane o au ca limbă maternă.

Există nuclee importante de vorbitori şi în afara celor două state, mai ales în ţările învecinate. Continuatoare a latinei danubiene sau balcanice, româna este rezultatul romanizării vechilor provincii Dacia - care corespunde României actuale -, Mesia şi Iliria.

Dacia a devenit provincie romană în 106, după cele două războaie dintre împăratul Traian, originar din Sudul Spaniei, şi Decebal, regele dac, fiind între ultimele teritorii încorporate în Imperiul Roman. Poziţia geografică, la extremitatea Imperiului, în calea marilor invazii din primele secole ale erei noastre, a făcut ca soarta romanităţii în Dacia sa aibă o evoluţie diferită de cea din Occidentul Imperiului. La 275, după numai 165 de ani de la cucerire, Dacia este părăsită de administraţia romană. Împăratul Aurelian îşi retrage armatele în sudul Dunării sub presiunea triburilor germanice. Invazia hunilor (376) a produs mari distrugeri în vechile aşezări romane. O altă mare migraţie, cea a slavilor, duce la instalarea acestora în Dacia şi mai ales în provinciile de la sud de Dunăre, unde romanitatea este distrusă aproape în întregime (unele insule păstrate sunt continuate astăzi de dialectele româneşti sud-danubiene: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna). O dată cu instalarea slavilor, legăturile între romanitatea estică şi restul Romaniei sunt întrerupte. Ruina vieţii urbane şi a structurii politice a provocat o revenire la formele agro-pastorale preromane. A rămas din epoca romană creştinismul, aşa cum arată terminologia religioasă de bază.

Primele formaţiuni politice pe teritoriul fostei Dacii sunt semnalate în secolul al IX-lea: trei ducate româneşti din estul Transilvaniei, cucerite în secolul al X-lea de maghiari, care au ocupat ulterior întreaga Transilvanie. În secolul al XIII-lea apar primele formaţii statale în regiunile extracarpatice, care devin independente în 1330 (Ţara Românească / Muntenia) şi în 1359 (Moldova). Transilvania devine principat în cadrul regatului ungar. Muntenia şi Moldova se unesc după câteva secole, în 1859, într-un stat numit România, în 1918 realizându-se Marea Unire (Transilvania, Bucovina şi Basarabia, care aparţinuseră Imperiului Austro-Ungar şi, respectiv, Rusiei, devin provincii ale statului naţional român).

Latina ajunsă în Dacia a fost însuşită de populaţia traco-dacă autohtonă, care şi-a părăsit limba, aşa cum s-a întâmplat şi cu celţii şi iberii în Occident. Din limba dacilor au pătruns în latina dunăreană aproximativ o sută de cuvinte şi s-au păstrat unele nume de locuri (mai ales pentru apele mari şi Munţii Carpaţi). Contactul cu goţii stabiliţi temporar în Dacia nu a lăsat urme sigure în limbă. În schimb, contactul cu populaţiile slave a dus la împrumutarea unui mare număr de cuvinte, dintre care unele importante. Rolul elementului vechi slav din română este asemănător cu cel al elementului germanic din limbile romanice occidentale (amândouă sunt cunoscute sub numele de superstrat).

Româna este o limbă romanică dezvoltată într-un mediu aloglot, fără legătura cu restul romanităţii, ceea ce explică variatele împrumuturi făcute în cursul secolelor din maghiară, greacă în diverse perioade (greacă veche, greacă medie şi neogreacă), turcă, limbile slave moderne (bulgară, sârbă, polonă, rusă, ucraineană), germana dialectală (prin coloniştii saşi şi şvabi din Transilvania). În ultimele două secole, româna s-a îmbogăţit datorită unor împrumuturi "culturale" din limbile europene (franceză, latină, italiană, germană şi engleză). Cea mai puternică a fost influenţa latino-romanică; rezultatele spectaculoase ale acesteia au făcut să se vorbească de reromanizarea, relatinizarea sau occidentalizarea limbii române literare. Varietatea contactelor lingvistice a făcut ca româna sa fie caracterizată ca o limbă "ospitalieră", cu o mare forţă de asimilare a elementelor împrumutate. Aceasta pentru că, în ciuda numeroaselor împrumuturi, esenţa latină a limbii române nu a fost alterată. Unii lingvişti o consideră cea mai interesantă limbă din Europa.

Timp de câteva secole, româna a fost doar limba vorbită; în administraţia şi în biserica din statele româneşti, limba oficială a fost slavona (aceasta a fost şi limba bisericii din Transilvania). Rolul slavonei a fost în multe privinţe similar cu cel al latinei medievale din ţările romanice occidentale (există numeroase cuvinte împrumutate din slavonă). Primele atestări de cuvinte româneşti apar izolat în texte slavone sau latine din secolele al IX-lea - al X-lea. Primele texte româneşti sunt din secolul al XVI-lea. Cel mai vechi text continuu şi necontestat este Scrisoarea lui Neacşu (1521), scrisă cu alfabet chirilic. Este trimisă de un negustor (Neacşu) din Câmpulung (Ţara Românească) primarului oraşului Braşov (Transilvania). În cursul aceluiaşi secol, textele literare româneşti sunt din ce în ce mai numeroase, marea majoritate fiind traduceri religioase, sub influenţa Reformei.

Istoria limbii române literare are două subdiviziuni principale, perioada veche sau medie (sec. XVI-XVIII) şi perioada nouă (din 1790 până în prezent). Prima perioadă cuprinde intervalul dintre 1521 şi 1780. Cele mai vechi texte literare, aflate în manuscris, par a fi cele patru numite rotacizante (Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea Hurmuzaki). Primul text datat, Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu (1551-52), este păstrat fragmentar. La baza limbii române literare stă graiul din Nordul Munteniei şi Sud-estul Transilvaniei, regiune de unde provine diaconul Coresi, autor al multor tipărituri de texte religioase, începute in 1539, la Braşov. In secolele XVII-XVIII predomină scrierile religioase (în 1688 apare traducerea integrală a Bibliei cunoscută sub numele de Biblia de la Bucureşti), dar nu lipsesc scrierile istorice (Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche este prima cronică istorică). În perioada nouă se pot distinge trei etape: premodernă sau de modernizare, cu numeroase traduceri şi primele lucrări de normare a limbii (1780-1830), modernă (1830-1880), caracterizată prin diversificare stilistică şi avântul literaturii originale prin scriitorii paşoptişti (Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri). Ultima, cea contemporană, începe din 1880, cu marile figuri ale literaturii clasice (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi).

Academia Română, înfiintată în 1866, are un rol important în procesul de unificare lingvistică şi de normare a limbii literare. În 1881 se stabileşte prima ortografie oficială, după ce scrierea cu alfabet latin fusese oficializată în 1860. Istoria socială şi culturală a românilor s-a dezvoltat până în epoca modernă "cu faţa spre Orient". Românii, singurul popor latin de religie ortodoxă, nu a putut apela la latină, care era folosită în Occidentul romanic în scoli, administraţie şi mai ales în biserică. În timp ce neolatinii apuseni şi-au împrospătat limba în cursul veacurilor, în special în evul mediu şi în Renaştere, cu forme şi întorsături de fraze latineşti, românii au apelat la vechea slavă şi slavonă, limba de cultură de aici. Nu trebuie să uităm şi cealaltă faţă a medaliei: datorită eliberării de sub presiunea latinei literare, atât de puternică în Occident, româna s-a putut dezvolta nestingherit conform tendinţelor manifestate de latina târzie. Aşa s-a ajuns ca româna să fie cea mai latină dintre limbile romanice; nu printr-un plus adus de elementul latin savant în curs de veacuri, ci prin evoluţia naturală a tendinţelor latine.