Latina

Se spune de obicei că latina este o limbă moartă... Existenţa a numeroase idiomuri neolatine, adică provenite din latină - spaniola, franceza, italiana, portugheza, catalana, corsicana, galiciana, occitana, romanşa, sarda şi alte idiomuri minoritare -, prezenţa latină evidentă în lexicul englez, german şi rus, de exemplu, precum şi importanţa pe care o păstrează latina în comunicarea ştiinţifică, impun nuanţarea acestei afirmaţii.

Este greu de imaginat cum o limbă vorbită de o mică comunitate de ţărani, de negustori şi de soldaţi va deveni limba unui întreg imperiu. Este de asemenea greu de înţeles cum şi-a păstrat ea acest rol timp de secole, deşi nu mai era limba maternă a populaţiilor care o utilizau.

Aceasta a fost însă soarta latinei, mijloc de expresie al unei populaţii puţin numeroase de păstori şi de agricultori din Latium, în valea mlăştinoasă a Tibrului, cu opt secole înainte de Hristos.

Acest sătuc, Roma, se va extinde treptat în defavoarea vecinilor săi şi, în secolul al III-lea înainte de Hristos, va lua în stăpânire toată peninsula italică. În secolele următoare, Roma cucereşte teritorii din ce în ce mai numeroase, ajungând să formeze cel mai mare imperiu care a existat vreodată în antichitate.

Limba aspră a acestor ţărani transformaţi în soldaţi se modelează şi se rafinează, sub influenţa culturii elene - mai ales începând cu războaiele punice. Ea atinge o asemenea perfecţiune încât devine mijlocul de expresie literară al unor mari autori precum Cicero, Horaţiu, Vergiliu, Ovidiu.

Paralel cu această limbă literară rafinată există o limbă vorbită, populară, dusă până la marginile Imperiului de legionari şi de funcţionari şi care se transformă treptat, prin contactul cu diferitele popoare din vasta comunitate politică romană. Aceste transformări dau naştere unor varietăţi dialectale.

La căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476, o dată cu ruperea unităţii politice şi dispariţia, ca urmare, a unui centru unic generator al normei lingvistice, aceste varietăţi se dezvoltă, se consolidează şi dau naştere limbilor romanice actuale, precum şi altor limbi, astăzi dispărute.

Cât priveşte latina scrisă, ea nu moare o dată cu Imperiul, ci se menţine în literatura medievală, în liturghia creştină, în edicte, în decrete, în legi etc., sub o formă puţin diferită de latina originară, fiind cunoscută sub numele de latina târzie sau medievală.

Mai târziu, în perioada Renaşterii, reînvierea interesului pentru latină îi va reda locul de limbă a culturii şi a ştiinţei şi chiar a diplomaţiei. Ea va păstra acest statut până în secolul al XVII-lea, în parte şi în secolul al XVIII-lea şi chiar al XIX-lea.

Astfel, după ce a urmat timp de secole drumul armatelor romane, latina va supravieţui bătăliilor, fragmentării şi transformării variantei sale populare. Ea va avea o soartă ieşită din comun, care o va face să devină, după un început modest, nu numai limba de comunicare privilegiată a unui imperiu imens, ci şi depozitarul celor mai mari comori culturale ale umanităţii. Suport al propagării uneia din principalele religii ale lumii, creştinismul, latina rămâne matricea originară şi spirituală a unora dintre limbile cele mai importante ale lumii de astăzi.